Tu cu ce te confrunți?
În acest articol mi-am propus să abordez dificultățile pe care le întâmpină personalul medical (medici, asistente, infirmieri etc.) din cauza discrepanței dintre așteptările lor profesionale și realitatea locului de muncă.
Termeni cheie:
- Suferință morală: cuprinde epuizarea morală, vătămarea/rănirea morală și sindromul de burnout
- Epuizare morală: senzația de a fi „secat” emoțional din cauza stresului continuu
- rănire morală/prejudiciu moral: traumă psihologică cauzată de încălcarea valorilor personale
- Sindromul de burnout: epuizare fizică, intelectuală și emoțională din cauza stresului prelungit
Cauzele suferinței morale:
- Lipsa resurselor necesare pentru îngrijirea pacienților
- Lipsa de respect și empatie față de pacienți din partea colegilor sau a administrației
- Sistemul administrativ defectuos din domeniul sănătății, cu o pondere prea mare a administratorilor non-medicali
- Politici organizaționale care prioritizează profitul în detrimentul calității îngrijirii
Consecințele suferinței morale:
- Calitate scăzută a îngrijirii pacienților
- Creșterea ponderii erorilor medicale
- Costuri crescute în domeniul sănătății
- Fluctuație mare a personalului medical
- Epuizare și probleme de sănătate mintală pentru personalul medical
Soluții posibile:
- Simplificarea sarcinilor administrative pentru medici
- Îmbunătățirea comunicării și înțelegerii reciproce între personalul medical și administrație
- Stabilirea unor viziuni organizaționale care să valorifice munca medicilor
- Echilibru între satisfacția muncii personalului medical și performanțele financiare ale spitalului/ institutului.
Suferința morală a personalului medical este o problemă globală serioasă. Pentru a o rezolva, este nevoie de schimbări majore din partea factorilor de decizie (organisme legislative, directori de spitale etc.) și nu doar de o rezistență crescută la stres din partea medicilor.
Rănirea morală apare atunci când săvârșim, suntem martori sau nu reușim să prevenim un act care încalcă convingerile noastre morale profund înrădăcinate. În contextul asistenței medicale, acea convingere morală profundă este jurământul pe care fiecare dintre noi l-a depus atunci când ne-am angajat să lucrăm în domeniul medical: de a pune pe primul loc nevoile pacienților. Acest jurământ este piatra de temelie a vieții noastre profesionale atunci când căutăm calea corectă de acțiune.
Însă, ca personal medical, suntem din ce în ce mai forțați să luăm în considerare exigențele altor părți interesate – spitalul, sistemul de sănătate, chiar și propria noastră siguranță financiară – înaintea nevoilor pacienților noștri. De fiecare dată când suntem forțați să luăm o decizie care contravine intereselor pacienților noștri și a propriilor noastre valori, simțim că facem o injustiție morală. În timp, aceste insulte repetate la valorile noastre morale se acumulează într-o vătămare morală.
Diferența dintre epuizare și rănirea morală este importantă deoarece utilizarea unei terminologii diferite reformulează problema și soluțiile.
Epuizarea sugerează că problema se află în interiorul individului, care este într-un fel deficitar. Implică faptul că individului îi lipsesc resursele sau rezistența pentru a rezista mediului de lucru. Din moment ce problema este la individ, soluțiile la epuizare trebuie să fie și ele la individ. Multe dintre soluțiile la epuizarea respectiv suferința medicilor propuse până în prezent se învârt în jurul acestei concepții; de aici accentul pe yoga, mindfulness, wellness și meditație. Deși nu este nimic greșit în mod inerent cu niciuna dintre aceste practici, este absurd să credem că yoga va rezolva problemele tratamentului unui pacient cu cancer care nu are acces la chimioterapie pentru că spitalul nu dispune de medicația necesară, sau pentru care medicul nu are timp fizic să discute pe îndelete un diagnostic complex etc. Asemenea probleme nu sunt rezultatul vreunui neajuns din partea medicului ca individ.
Rănirea morală descrie deci provocarea de a ști simultan de ce îngrijire au nevoie pacienții, dar de a fi incapabil să o oferi din cauza unor constrângeri care sunt dincolo de controlul nostru. Rănirea morală este consecința dilemelor omniprezente din domeniul sănătății: ne ocupăm întâi de pacient, de spital, de birocrație, de sistemul de sănătate sau de indicatorii noștri de productivitate? Ar trebui să existe un singur răspuns la această întrebare, însă cadrul actual de business din medicină ne presează să servim pe toți acești „stăpâni” simultan. Rănirea morală localizează sursa suferinței într-un sistem disfuncțional, nu într-un individ disfuncțional, și ne permite să direcționăm soluțiile către cauzele suferinței. În cele din urmă, abordarea factorilor care conduc la rănirea morală la scară largă poate fi cel mai eficient tratament preventiv pentru efectele sale cumulative asupra furnizorilor de asistență medicală.
Soluțiile pe termen lung pentru rănirea morală necesită schimbări în cadrul de business al domeniului sănătății. Ele nu constă în promovarea stării de prezență mentală (mindfulness) sau a rezistenței psihologice (reziliență) în rândul medicilor individuali, ci în crearea unui mediu medical care recunoaște în sfârșit valoarea timpului pe care clinicienii și pacienții îl petrec împreună pentru a dezvolta încrederea, înțelegerea și compasiunea care însoțesc o relație adevărată. Soluțiile pe termen lung pentru prevenirea rănirii morale includ un sistem de sănătate care prioritizează vindecarea și care își bazează încrederea pe faptul că medicii săi vor pune întotdeauna pe primul loc interesul pacienților lor.
Tratamentul rănilor morale nu este simplu. Nu se poate întâmpla rapid și nu se va întâmpla fără o implicare largă a personalului medical. Schimbarea poate începe atunci când clinicienii identifică dilemele cu care se confruntă zilnic și transmit aceste provocări administratorilor lor. Dacă administratorii și clinicienii sunt dispuși să lucreze împreună pentru a rezolva aceste dileme, asistența medicală se va îmbunătăți pentru toată lumea.
*Conceptul de rănire morală a fost descris inițial la soldații care s-au întors din Războiul din Vietnam cu simptome care se potriveau vag cu diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic (PTSD), dar care nu răspundeau tratamentului standard pentru PTSD și prezentau simptome dincolo de constelația PTSD. La o evaluare mai atentă, s-a constatat că forțele motrice din spatele experiențelor acestor soldați erau diferite. În timp ce cei cu PTSD experimentaseră o amenințare reală și iminentă la adresa vieții lor și se întorseseră profund îngrijorați pentru siguranța lor fizică individuală, cei cu această prezentare diferită experimentaseră insulte repetate la adresa moralității lor și se întrebau dacă mai erau, în esență, ființe morale. Fuseseră forțați, într-un fel, să acționeze contrar a ceea ce credeau ei că este corect, de exemplu, ucigând civili la ordinele superiorilor. Aceasta era o categorie diferită de vătămare psihologică, necesitând un tratament diferit.