Hai s-o spunem din start: ne naștem toți destul de proști.
Nu metaforic. Ci chiar… la propriu.
Bâlbâim, plângem fără motiv și băgăm tot ce prindem în gură, doar ca să vedem ce se întâmplă.
Și asta, în zilele bune.
Apoi ne petrecem tot restul vieții încercând să ne prefacem că n-a fost așa.
Ne punem ochelari, folosim cuvinte mari, mergem la conferințe.
Ne lustruim profilul de LinkedIn până devine orbitor.
Totul ca să ascundem faptul că, în adâncul sufletului, încă bâjbâim.
Adevărul e simplu:
Chiar și cele mai sclipitoare minți sunt excepționale — cu indulgență — într-unul sau două domenii.
Restul e un amestec tandru și haotic de mediocritate, presupuneri bine educate și ignoranță cruntă.
Și e perfect în regulă.
Cu o singură excepție: dacă trăiești cu iluzia tragică că trebuie să fii competent în toate privințele.
Atunci începe necazul.
Frica de a părea prost e una dintre cele mai vechi poveri ale omenirii.
Mai veche decât taxele. Mai veche decât reality tv shows. Poate chiar decât focul.
O ascundem sub forme elegante: perfecționism, sindromul impostorului, nevoia de „a fi luat în serios”.
Dar, în esență, e tot o șoaptă preistorică:
„Dacă își dau seama că nu știu ce fac?”
Spoiler: și-au dat deja.
Pentru că — ține-te bine — și ei simt la fel.
Și aici devine interesant.
Mulți dintre noi poartă cuvântul „prost” ca pe o rană.
Nu că am fi proști — ci ca să nu părem așa.
Să nu fim văzuți în acel spațiu fragil al neștiinței.
Ca și cum prostia ar fi o condamnare pe viață.
O anomalie personală.
Nu o stare firească, temporară, prin care trecem cu toții.
Psihologic vorbind, nu e doar o nesiguranță.
E o formă elegantă de răspuns la traumă.
Undeva pe parcurs, am învățat că a nu ști înseamnă a nu valora.
Că dacă greșim, dacă întrebăm, dacă ne bâlbâim — atunci nu merităm.
Așa că ne construim scuturi.
Diplome. Agende încărcate. Fraze perfecte.
Și din teamă… performăm.
Am văzut oameni de știință care se prăbușesc în relații.
Artiști geniali care nu-și pot organiza viața.
Lideri carismatici care îngheață când vine vorba de propriile emoții.
Pentru că nimeni nu e deștept în toate privinţele.
Este, ontologic vorbind, imposibil.
Adevărata inteligență e să știi unde ești strălucitor — și unde doar improvizezi cu grație.
Problema n-a fost niciodată prostia.
Ci rușinea care o înconjoară.
Coregrafia anxioasă a „a părea că știi”.
Ascunsă sub aprobări, jargon și zâmbete forțate.
Rușinea asta, când nu e recunoscută, se transformă.
În perfecționism.
În anxietate.
În nevoia de a controla tot.
În imposibilitatea de a cere ajutor.
Și aici vine paradoxul:
Doar când accepți că ești — măcar pe alocuri — glorios și incurabil de prost… începi cu adevărat să înveți.
Inteligența reală începe cu smerenie.
Este tăcută, incomodă şi spune:
„Nu am nici cea mai vagă idee cum funcționează asta. Mă înveți?”
Oamenii care nu spun niciodată „Nu știu” nu sunt genii.
Sunt doar foarte buni la evitări.
De multe ori, chiar periculoși.
Așa că iată o propunere radicală:
Fă pace cu idiotul din tine.
Hrănește-l. Invită-l la ceai sau o cafea.
Lasă-l să pună întrebări naive în camere pline de experți.
Lasă-l să încurce Excel-uri, să uite nume, să pronunțe greșit „quinoa”.
Lasă-l să eșueze la lucruri care nu contează — și, pentru savoare, și la unele care contează.
Fii curios, nu impecabil.
Fii în proces, nu blocat.
Fii autentic, nu impresionant.
Și mai ales:
Fii curios, nu deja competent.
Competența vine din curiozitate — mai târziu, stângaci, dar sigur.
Curiozitatea e spațiul în care începe transformarea.
Acolo unde nu mai joci teatru că știi, ci începi cu adevărat să afli.
Și data viitoare când cineva îți spune că ești prost, încearcă să răspunzi:
„Uf, ce bine. Chiar mă temeam că am ascuns-o prea bine.”
