„Gândesc, deci exist”- îmi sună și acum în cap, știu exact ce simțeam când o gândeam. Era mândrie. Cu cât învățam mai mult, citeam și știam mai multe, cu atât trăiam mai mult în mintea mea. Corpul? – Cine îl băga în seamă?
Momentul prezent? – Cine să îl trăiască, când mintea crea scenarii și povești în care mă pierdeam cu orele?
Credeam fiecare gând, orice scenariu creat de creierul meu mi se părea viabil, credeam că mintea mea îmi spune doar adevărul. Ea era baza pentru tot ce construiam, era identitatea mea. Mintea mea îmi era cel mai bun aliat. Sau cel puțin așa credeam pe-atunci. Până într-o zi, când viața s-a întâmplat, am schimbat țări și oameni, iar mintea mea a început treptat să se întunece până a devenit o pâclă neagră și densă, a început să fie tot mai critică, să nu îi mai fiu de ajuns, să nu mă mai placă, să mă transforme într-o victimă. Mintea mea s-a transformat într-o voce constantă care mă agresa verbal, iar eu o credeam. Era atât de greu să trăiesc cu mintea mea, încât ajunsesem să visez momentul când partea agresată din mine o să se transforme într-o pasăre și o să zboare departe, să se salveze. Atunci a fost momentul când am înțeles că aveam nevoie să mă salvez de propria mea minte.
A trebuit să trec de două ori prin burnout și prin depresia asociată lui ca să înțeleg ce se întâmpla. Să înțeleg că mintea ne minte deseori. Că unele gânduri sunt random, multe dintre ele fără nicio valoare. Că poți tria acele gânduri. Că poți fi în controlul minții tale. Că dacă știi cum să comunici cu ea, ea te ascultă. Că e ok să o ignori uneori. Și că ești mult, mult mai mult, decât doar ce gândești. Ești acel exist din mult mai corectul „exist, deci gândesc”. Pentru că a gândi îi aparține lui a exista și nu invers.
În tot timpul cât m-am identificat cu propria minte, am uitat că posed o inteligență mult mai mare și mai profundă, cea a corpului meu. În timp ce intelectul nostru este, fără îndoială, un aspect crucial al abilităților noastre cognitive, corpurile noastre posedă o inteligență care depășește capacitățile intelectului nostru conștient. Corpul meu a știut mereu ce e mai bine pentru mine, dar am ales mereu să îl ignor. Corpul îmi știe bine ritmul, forța vitală, energia pe care o poartă și cât de repede o consumă, știe cât de repede obosesc și ce mă obosește, știe ce îmi face bine și ce nu. Doar că semnalele de la el au fost mereu mai subtile decât vocea puternică a minții.
Când ești calm și mintea s-a oprit, chiar și pentru câteva secunde, experimentezi cum se simte homeostazia corpului tău. Vezi tu, corpurile noastre sunt organisme incredibile, compuse din trilioane de celule angajate într-o comunicare și coordonare constante. Această interacțiune complexă este ghidată de o înțelepciune înnăscută, care reglează variabile precum temperatura, nivelul pH-ului și glicemia, și alte nenumărate procese, de la digestie și respirație până la răspunsul imunitar și cel hormonal, menținând cu o precizie uimitoare un echilibru delicat. Această inteligență intrinsecă permite corpului nostru să se adapteze, să se vindece și să funcționeze în mod optim fără o intervenție conștientă.
Când mediul tău extern se schimbă și devine nesigur, amigdala, o structură a sistemului tău limbic, funcționează ca o alarmă ce trimite instantaneu un semnal de pericol către hipotalamus, declanșând o cascadă de hormoni specifici reacției de stres. Nervozitatea din corp, agitația pe care o resimți, este ieșirea din starea de calm, de homeostazie a corpului tău. Iar ceva asemănător se întâmplă și când experimentezi emoții.
Inteligența corpurilor noastre e chiar mai complexă decât atât. Poate ai auzit spunându-se că intestinul este un al doilea creier, dar ce înseamnă asta cu adevărat? Are legătură cu faptul că în intestinul nostru există între 100 și 600 de milioane de neuroni. Această rețea de neuroni intestinali, numită „sistem nervos enteric”, poate avea un impact considerabil asupra vieții noastre de zi cu zi, nu numai prin controlul unor lucruri precum pofta de mâncare, ci și prin contribuția la bunăstarea noastră mentală și, eventual, chiar la tulburări care variază de la anxietate la boala Parkinson. De asemenea, exercită o influență asupra emoțiilor și a procesului de luare a deciziilor, oferind adesea intuiții și instincte care ne ghidează acțiunile. (Trust your gut, cum se spune în engleză.) Ea reprezintă o formă de inteligență subconștientă, ocolind, de asemenea, nevoia de analiză conștientă.
De-a lungul vieții, e posibil să fi experimentat și tu, ca și mine, sclipiri de intuiție și epifanii care par să apară de nicăieri. Aceste momente nu sunt altceva decât procesări subconștiente a unei game vaste de informații, experiențe și stimuli senzoriali. O altă capacitate incredibilă a corpurilor noastre este cea de autovindecare si autoregenerare. Sistemul imunitar care este ghidat de această inteligență complexă, la nivel inconștient, identifică și neutralizează amenințările și repară țesuturile deteriorate. Chiar și creierul nostru se adaptează și evoluează de-a lungul vieții. Iar acest proces dinamic numit neuroplasticitate nu este guvernat doar de gândirea conștientă, fiind influențat și de răspunsurile noastre corporale la experiențe.
Nu îți spun la întâmplare toate aceste lucruri. Vreau doar să înțelegi că legătura dintre corp și minte este extrem de puternică și că prin aceasta se explică de ce stresul psihologic, stările emoționale și procesele cognitive exercită o influență profundă asupra sănătății noastre atât fizice cât și mentale. Că suntem mai mult decât ce gândim. Vreau să înțelegi inclusiv că vindecarea emoțională nu e posibilă fără implicarea corpului nostru în procesul de vindecare. Doar procesarea cognitivă a traumelor nu este de ajuns. Nu ajunge doar să înțelegem cognitiv, ci corpul trebuie să reînvețe să se simtă în siguranță atunci când simte emoții puternice. E posibil ca asta să fie, de fapt, cheia vindecării. Să înțelegi că fără a trăi cât mai ancorat în prezent, în corpul tău, conștient de tine și de ceilalți, vei trăi mai mult mental, acolo unde suferința își face cuib și crește mai puternică decât tine.