„Gândesc, deci exist”- îmi sună și acum în cap, știu exact ce simțeam când o gândeam. Era mândrie. Cu cât învățam mai mult, citeam și știam mai multe, cu atât trăiam mai mult în mintea mea. Corpul? – Cine îl băga în seamă?
Momentul prezent? – Cine să îl trăiască, când mintea crea scenarii și povești în care mă pierdeam cu orele?
Credeam fiecare gând, orice scenariu creat de creierul meu mi se părea viabil, credeam că mintea mea îmi spune doar adevărul. Ea era baza pentru tot ce construiam, era identitatea mea. Mintea mea îmi era cel mai bun aliat. Sau cel puțin așa credeam pe-atunci… Până într-o zi, când viața s-a întâmplat, am schimbat țări și oameni, iar mintea mea a început treptat să se întunece până a devenit o pâclă neagră și densă, a început să fie tot mai critică, să nu îi mai fiu de ajuns, să nu mă mai placă, să mă transforme într-o victimă. Mintea mea s-a transformat într-o voce constantă care mă agresa verbal, iar eu o credeam. Era atât de greu să trăiesc cu mintea mea, încât ajunsesem să visez momentul când partea agresată din mine, un eu pe care nu reușeam nicicum să îl identific, o să se transforme într-o pasăre și o să zboare departe, să se salveze. Atunci a fost momentul când am înțeles că o parte din mine voia să se salveze de propria mea minte.
(more…)