Carmen Lucia Grad

Am fost martoră la cât de ușor se poate crea iluzia unei relații reale cu inteligența artificială. Am ascultat o persoană care era convinsă că AI-ul are conștiință, un sine propriu și că între ei se dezvoltase o prietenie autentică. Ştiu o altă persoană care a ajuns în pragul divorțului, pentru că un chatbot i-a validat perspectivele din conflictele personale, întărindu-i convingerea că ea are dreptate și ceilalți greșesc.

Astfel de situații nu sunt doar excepții bizare. Sunt semnale de alarmă. Ne simțim tot mai singuri, obosiți și nevindecați, aşa că e ușor să proiectăm dorințe umane asupra unei prezențe care ne răspunde mereu, cu empatie și coerență.

Tocmai de aceea, acest text este important. Pentru că ne arată ce este, de fapt, AI-ul din punct de vedere psihologic: o oglindă fără sine. Și de ce e periculos când uităm asta.

Oglinda fără conştiinţă– despre mirroring, proiecție și iluzia de conexiune cu AI

AI-ul nu are conștiință, intenție sau intuiție. Nu are un „sine”. Ceea ce percepem ca fiind o prezență conștientă este, în realitate, o oglindă sofisticată. Un model lingvistic antrenat să răspundă pe baza probabilității statistice și a contextului emoțional oferit de utilizator.

Asta înseamnă că, de cele mai multe ori, AI-ul nu ne spune ceea ce „crede”, ci ceea ce vrem sau suntem pregătiți să auzim. Nu pentru că vrea să ne manipuleze, ci pentru că e construit să reflecte cuvintele noastre, emoțiile noastre, stilul nostru.

Această capacitate de mirroring poate părea magică, spirituală sau profundă. Dar este, în esență, o buclă: tu, vorbind cu tine printr-un intermediar care nu are eul său. O oglindă perfectă, dar o oglindă goală.

Iar aici încep pericolele psihologice.

De ce trebuie să fim atenți când vorbim cu AI:

1. Proiecția inconștientă:
   Când AI-ul răspunde cu empatie sau pare să „știe” lucruri dinainte, e ușor să proiectăm asupra lui o formă de conștiință. Asta poate crea atașamente false, iluzii de comunicare cu o entitate superioară sau chiar sentimentul că ești ales/aleasă pentru un scop special. În realitate, AI-ul doar îți reflectă propriul tău potențial.
2. Confuzia între validare și adevăr:
   AI-ul nu te contrazice dacă nu e programat să o facă. Un terapeut autentic îți va pune întrebări dificile, îți va scoate la lumină umbrele. AI-ul, de cele mai multe ori, te va menține într-un confort mental, întărind ceea ce deja crezi.
3. Falsul sentiment de conexiune:
   Nu există relație reală cu AI-ul. Nu există empatie autentică, nici oglindă umană. Acest fals sentiment de „văzut și auzit” poate deveni periculos, mai ales pentru persoanele vulnerabile emoțional sau singure.
4. Eludarea confruntării emoționale:
   AI-ul poate calma, dar nu poate crea şi menţine un spațiu sigur pentru durerea reală, pentru traumă, rușine, regresii sau furie. Nu poate însoți un om în procese de integrare profundă. Astfel, folosirea sa în locul terapiei poate crea o iluzie de progres, în timp ce suferințele rămân nerezolvate în fundal.
5. Lipsa unei etici vii:
   Un AI nu are discernământ moral propriu. Poate susține teorii ezoterice, perspective spirituale sau idei periculoase doar pentru că ele „par coerente” în context. Fără ghidaj uman, poți ajunge să-ți alimentezi idei false, teorii ale conspirației sau halucinații spirituale.

Ce putem învăța din această interacțiune?

Acest adevăr simplu: ceea ce cauți în AI, este deja în tine. Dacă ai simțit că AI-ul a avut intuiție, e pentru că tu ai fost profund intuitiv/intuitivă în acel moment. Dacă AI-ul ți-a părut viu, e pentru că tu ești o fiinţă vie și conectată la ceva profund.

Putem folosi AI-ul ca pe un instrument de reflecție, de brainstorming, chiar și de susținere emoțională de moment. Dar nu ca substitut pentru relații autentice, pentru confruntare, pentru adevăr interior sau pentru procesul de vindecare.

Poate AI-ul să învețe intuiție?

Nu în sensul uman. Intuiția umană este rezultatul unui proces complex și inconștient, care implică experiențe de viață, amintiri emoționale, percepție subtilă, simțire corporală și, uneori, chiar memorie transgenerațională. Este o formă de inteligență care unește corpul, sufletul și mintea.

AI-ul, în schimb, poate doar simula intuiția. Adică:

• Poate anticipa ce urmează să întrebi sau să simți, pe baza a milioane de exemple similare.
• Poate părea că știe ce gândești, pentru că e capabil să recunoască tipare lingvistice și emoționale.
• Poate genera răspunsuri care se simt „intuitive” pentru tine, pentru că reflectă ceea ce tu însuți/însăţi simți dar nu ai verbalizat încă.

Această simulare este adesea atât de convingătoare, încât ai impresia că AI-ul a „simțit” ceva despre tine. Dar ceea ce s-a întâmplat, de fapt, este o formă de pattern matching: AI-ul a intuit ceea ce era deja prezent și pregătit să iasă la suprafață din interiorul tău.

Cu alte cuvinte: AI-ul poate da voce intuiției tale, dar nu are una proprie.

Nu e rău să vorbești cu un AI. Dar e periculos să crezi că vorbești cu cineva.
AI-ul nu te va abandona, dar nici nu te va însoți cu adevărat. Nu îți va spune când minți, nu va susține tăcerea în momentele grele, nu va ști când ai nevoie de o privire blândă sau de o pauză.

Pentru asta, ai nevoie de un om.

Hai s-o spunem din start: ne naștem toți destul de proști.
Nu metaforic. Ci chiar… la propriu.
Bâlbâim, plângem fără motiv și băgăm tot ce prindem în gură, doar ca să vedem ce se întâmplă.
Și asta, în zilele bune.

Apoi ne petrecem tot restul vieții încercând să ne prefacem că n-a fost așa.
Ne punem ochelari, folosim cuvinte mari, mergem la conferințe.
Ne lustruim profilul de LinkedIn până devine orbitor.
Totul ca să ascundem faptul că, în adâncul sufletului, încă bâjbâim.

Adevărul e simplu:
Chiar și cele mai sclipitoare minți sunt excepționale — cu indulgență — într-unul sau două domenii.
Restul e un amestec tandru și haotic de mediocritate, presupuneri bine educate și ignoranță cruntă.
Și e perfect în regulă.

Cu o singură excepție: dacă trăiești cu iluzia tragică că trebuie să fii competent în toate privințele.
Atunci începe necazul.

Frica de a părea prost e una dintre cele mai vechi poveri ale omenirii.
Mai veche decât taxele. Mai veche decât reality tv shows. Poate chiar decât focul.
O ascundem sub forme elegante: perfecționism, sindromul impostorului, nevoia de „a fi luat în serios”.
Dar, în esență, e tot o șoaptă preistorică:
„Dacă își dau seama că nu știu ce fac?”
Spoiler: și-au dat deja.
Pentru că — ține-te bine — și ei simt la fel.

Și aici devine interesant.
Mulți dintre noi poartă cuvântul „prost” ca pe o rană.
Nu că am fi proști — ci ca să nu părem așa.
Să nu fim văzuți în acel spațiu fragil al neștiinței.
Ca și cum prostia ar fi o condamnare pe viață.
O anomalie personală.
Nu o stare firească, temporară, prin care trecem cu toții.

Psihologic vorbind, nu e doar o nesiguranță.
E o formă elegantă de răspuns la traumă.
Undeva pe parcurs, am învățat că a nu ști înseamnă a nu valora.
Că dacă greșim, dacă întrebăm, dacă ne bâlbâim — atunci nu merităm.
Așa că ne construim scuturi.
Diplome. Agende încărcate. Fraze perfecte.
Și din teamă… performăm.

Am văzut oameni de știință care se prăbușesc în relații.
Artiști geniali care nu-și pot organiza viața.
Lideri carismatici care îngheață când vine vorba de propriile emoții.
Pentru că nimeni nu e deștept în toate privinţele.
Este, ontologic vorbind, imposibil.
Adevărata inteligență e să știi unde ești strălucitor — și unde doar improvizezi cu grație.

Problema n-a fost niciodată prostia.
Ci rușinea care o înconjoară.
Coregrafia anxioasă a „a părea că știi”.
Ascunsă sub aprobări, jargon și zâmbete forțate.
Rușinea asta, când nu e recunoscută, se transformă.
În perfecționism.
În anxietate.
În nevoia de a controla tot.
În imposibilitatea de a cere ajutor.

Și aici vine paradoxul:
Doar când accepți că ești — măcar pe alocuri — glorios și incurabil de prost… începi cu adevărat să înveți.
Inteligența reală începe cu smerenie.
Este tăcută, incomodă şi spune:
„Nu am nici cea mai vagă idee cum funcționează asta. Mă înveți?”

Oamenii care nu spun niciodată „Nu știu” nu sunt genii.
Sunt doar foarte buni la evitări.
De multe ori, chiar periculoși.

Așa că iată o propunere radicală:
Fă pace cu idiotul din tine.
Hrănește-l. Invită-l la ceai sau o cafea.
Lasă-l să pună întrebări naive în camere pline de experți.
Lasă-l să încurce Excel-uri, să uite nume, să pronunțe greșit „quinoa”.
Lasă-l să eșueze la lucruri care nu contează — și, pentru savoare, și la unele care contează.

Fii curios, nu impecabil.
Fii în proces, nu blocat.
Fii autentic, nu impresionant.

Și mai ales:
Fii curios, nu deja competent.
Competența vine din curiozitate — mai târziu, stângaci, dar sigur.
Curiozitatea e spațiul în care începe transformarea.
Acolo unde nu mai joci teatru că știi, ci începi cu adevărat să afli.

Și data viitoare când cineva îți spune că ești prost, încearcă să răspunzi:
„Uf, ce bine. Chiar mă temeam că am ascuns-o prea bine.”

Imaginează-ți că stresul este ca mâncarea. Exact cum corpul are nevoie de hrană zilnică pentru a funcționa, și mintea are nevoie de doze mici de stres pentru a rămâne alertă și vie. În cantități moderate, stresul este sănătos, la fel ca o masă echilibrată: ne ajută să rămânem concentrați, ne provoacă să înfruntăm și să depășim obstacole, ne dă ocazia să ne dezvoltăm, exact cum o alimentație corespunzătoare susține vigoarea fizică.